And then fire shot down

FOCUL

Focul ardea si se oglindea in sclipirea ochilor ei de tigan. Parul ei negru se misca valvoi in timpul dansului iar visele isi dadeau fumul gros la o parte si astfel, se puteau simti in jurul ei, prezente. Magia domnea in satra lor, nu doar prin babele care citeau in cafea, ghicitoarele intunecate care asteptau pe sub castani, ci si prin cerul albastru care li se alatura si ii proteja de purpura noptii, muzichia care rasuna in toata padurea…
Hainele ei, pe care altii le-ar numi carpe, colorate, se potriveau in décor asa cum numele lor destinului ce le era scris. Ea se numea Amepecelina. Lumina din ochii ei nu mai putea tinea mult si bob cu bob, leac cu leac, batranele incercau sa o faca sa mai straluceasca, sa nu se stinga asa devreme.
Dar ce e scris e scris, si desi nu era vina ei, numele ei nu era nici Haristotel, ca sa joace carti seara pe campul verde deranjat doar de miscarea lenta a pamantului si nici Telemeea sa cante cu lautarii pana in zorii zilei in timp ce amesteca culorile lumii in cazanul ruginit.
Si astfel, intr-o zi, gura ei rosie a devenit purpurie, ploaia a inlocuit dansul si noaptea a imbratisat-o pe vecie, pentru a o duce catre urmatorul popas, unde se va alatura si ea, marinarilor vrajiti de Lorelei.

Dar pe aici asta nu se aude, desi e acelasi cer si aceeasi ploaie, lumea noastra e multumita sa asculte din cand in cand o mica “Giacardea, cardea” cantata puternic din chitara si cateva tamburine la lumina focului de tabara.



Propozitie: Focul ardea si se oglindea in sclipirea ochilor ei de tigan.
Cuvinte: dans, albastru, cafea, bob, rosu, gura, purpura, valvoi, giacardea, muzichie, carpa, Lorelei
Nume: Haristotel, Telemeea, Ampecelina

Multumesc Marinei pentru pasiunea ei pentru "Mica Tiganiada" fara de care acest post n-ar fi fost posibil.

Joc si joaca

CARUTA DE LA TARA

Povestea pe care urmeaza sa v-o spun, este o poveste adevarata.

Ea nu este ca toate povestile pe care le auziti de buna voie sau obligati, despre printese, zane si alte taratoare cu trasaturi omenesti care circula cu trenuri de noapte. Ea este la fel de reala ca mine si ca tine. Si…

Incepe asa…

Nu de mult, intr-o zi cu vreme torida, Alex…

Sa clarificam ceva:

Cu totii il stim pe Alex, nu?

Baiatul din blocul de vizavi, blondul cu ochii verzi de la 3, da, da, el, vezi ca-l stii?

Ei bine, Alex, pe care déjà-l stiti, si Radu, varul lui- baiat dragut si el, inaltut, cu parul cret si vesnic imbracat intr-un tricou cu ceva ce seamana a fi calea lactee, insa nimeni nu a confirmat asta inca-, au hotarat sa mearga la gratar cu prietenii. Si nu oriunde, bineinteles. “In Hoia”, ziceau ei, cu zambetul lor sarmant, cu tonul entuziasmat.

-“Mergem in Hoia!” strigau ei, in timp ce mergeau cu pasi tantosi in fata privirilor infiorate ale cunoscutilor.

Ce e cu Hoia asta? Va spun, sincer, nu stiu. Si deoarece nu acesta nu este un documentar despre Hoia, nu o sa ma interesez, numai ca sa va zic voua acum. Insa trebuie sa clarificam ceva…

In ziua aceea, norii pluteau deasupra padurii si peste tot, la TV, in ziare, la radio, era o stire ce domina “Scufita Rosie este extraterestrul din Baciu!”. Talk-showurile erau pline de asa-zisi experti, care mai de care mai buni cunoscatori ai basmelor si ale padurilor, oamenii se acuzau unii pe ceilalti si chiar aparuse o ‘Scufita-pOZNo’!

De asta erau de fapt parintii stresati. Padurea Hoia nu era la standarde europene ca toate parculetele de joaca pentru copii de acum. Padurea Hoia inca putea sa-ti rupa picioarele daca nu erai atent iar crengile, nesimtitele, inca puteau sa-ti scoata ochii daca le deranjai. Si cum, sa iti lasi copilul, blandetea si dragostea sa iti umble prin locuri in care te poti pierde, unde nu sunt intersectii cu sageti sau autobuze care sa te lase exact acolo unde ai de mers, fara riscul ratacirii.

Dar, chiar daca la prima vedere s-ar parea ca Alex si Radu incerca sa fuga de viata din oras si cauta un loc unde sa se regaseasca si sa se uneasca cu natura si sa atinga absolutul- nu e asa.

Si sa revenim la Alex, blondul cu ochii verzi, pe care toti il stim, bineinteles…

Dupa 20 minute de mers tantos pe jos, au ajuns. Pe o campie verde, plina de albastrele, prietenul lor Mihai impreuna cu cele doua fete Sanda si Maria ii asteptau.

-“Da’ mult v-a luat frate sa ajungeti aici!” spuse Mihai in timp ce stropea din gura cu berea proaspat bauta.

-“Eh, taci din gura si da-mi o bere! Mama, ce bine-i aici. Voi ce mai faceti, papusilor?”

-“Noi, bine, suntem putin ametite!” spun chicotind cele doua printese ale orasului, “Am baut vreo 5 beri si 2 shoturi de tequila!”

-“Ha,ha, lasa ma, ca va prindem noi din urma!” spune Radu cu o voce joasa luand in mana o sticla de vodca.

Vai, dar aveau la varietate acolo, trebuia sa vedeti! De la bauturi ieftine de birt paralizat pana la cele ale caror prêt aveau peste 3 cifre.

Si se facu seara.

-“Hai baaa, sa merem in padure!” spune foarte increzator Mihai, ranjind fericit la gandul ca sigur nimeni inafara de el n-ar avea curajul de asa ceva.

-“Vai, dar cum? Asa imbricate?” raspund indignate cele doua printese urbane in timp ce-si aranjau delicat rimelul.

-“Hai ba, sa merem! Poate gasim ceva extraterestrii si noi acolo, si-o sa aparem la televizor!”

-“Da daca-I periculos? Poate ne mananca de vii, poate ne baga-ntr-o nava spatiala si ne trimit la plimbare prin calea la-cetee-lacteie-la-la, aia ba, de-I la Radu pe tricou!”

-“Vezi-ti de treaba, numa’ sa incerce ceva ca-I arat eu una, haaaaaaaaa, siiiii iaaaaaaaaaa!” striga fericit Alex in timp ce-si prezenta prietenilor minunatele amintiri din vechile filme cu Arnold Schwarzeneger- sigur, dinainte de a ajunge politician.

Si asa, dragii de ei, au plecat in cautarea paranormalului.

Si cand sa dea sa intre in mult temuta padure, ce sa vezi! O chestie mare, maro, purtata de o forta intunecata sau extraterestra incearca sa iasa, se strecura printre copaci scotand un zgomot nemaiauzit, si-si-si-si-si…cei 5 fantastici au luat-o la fuga, care de care mai repede.

Ajunsi acasa, au povestit intamplarea de sute de ori, intai parintilor, apoi ziarelor, apoi radiourilor si televiziunilor, de fiecare data amintindu-si mai multe detalii despre aventura lor, cum ca doi dintre ei fusesera rapiti de extraterestrul Hansel si dusi pe o planeta a carui nume incepea cu Zsn-, in timp ce Gretel cu ajutorul Vrajitorului din Oz le-a spalat creierul celorlalti trei cu tolcerul.

Si asta, pentru ca o caruta de tara, cu lemn sufficient pentru o luna, a vrut sa plece si ea, catre casa. Si nici nu banuieste ce a urmat pentru ca de acolo, de unde e, televiziunea e doar o poveste, si lumea nici nu viseaza la Scufite…

Cuvinte: calea lactee, padure, scufita rosie era extraterestrul din baciu, extraterestri, ozn, baciu, trenuri, caruta de la tara, gratar cu prietenii, in hoia, campii verzi, albastrele, vreme torida

Nume: Alex, Radu, Mihai, Sanda, Maria

Multumiri lui Lexz Alekk fara de care toate acestea n-ar fi fost posibile :))

LIBELULA (part.1)

De mult timp sunt aşa. Mă chinui sa ajung la suprafaţă. Dar nu pot. Toţi au ieşit deja. Toţi au reuşit. Eu nu pot. Nu am putut tine o socoteala exacta dar deja au trecut mai multe îngheţuri decât cate picioare am eu. Şi tot nu pot sa ies. Sunt prins in apa asta. Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu ştiu de ce am ajuns aici.

Am învăţat cum sa mă feresc de diferite fiinţe. Uriaşi si plaţi sau mari şi subţiri, mi-au răpit fără remuşcare prieteni, fraţi si surori. Nu spun ca nu e frumos aici: pietre de toate culorile, plante – nici nu iţi poţi închipui câte.

Dar vreau afară. Vreau. Unii, puţini dintre cei ca mine, se mai întorc. Atunci, îi rog să-mi povestească cum e acolo, ce au văzut, ce au prins, cum arată totul înafara cuştii in care mă aflu. Ei spun că e frumos, nemaipomenit, culori extraordinare, hrană incredibilă. Vreau si eu! M-am săturat de nenorocitele plante.

Vreau afară, şi azi, încerc iar. Mă uit in sus, o văd. E rădăcina perfectă, e poate singura mea şansă. După ce o să ies, ce voi face prima dată? Hmm… aş putea să cutreier toata lumea! Sau, înainte, să îi ajut şi pe ceilalţi să iasă – deşi, ar trebui să poată singuri. Nici pe mine nu mă ajuta nimeni. Poate cândva mă voi întoarce! Şi le voi povesti eu minunăţiile pe care le-am văzut. Oare sus e apă? Cu siguranţă e. Nu are ce altceva să fie. Poate e mai curată. Da, sigur e!

Pornesc. Dacă nu reuşesc? E aproape, încă puţin şi… uite, pot! Am atins-o! Mă caţăr pe ea şi… ce e aici? E frig. Respir! Altfel! Şi… ceva se construieşte in jurul meu! O nuuu! Mă înghite! Din toate direcţiile…! De ce am venit aici? Aşa e sfârşitul? Pentru asta mi-am irosit viaţa? Nu-mi mai văd picioarele, totul se…

A Bedtime Story (group work)

Once upon a time there was a colorful curtain. She had green dots and a beautiful edge. She was joyful and used to playing with the wind every time the window was open.


One summer night, a clumsy mosquito flew in by mistake and got caught in the curtain.
“Who are you?” asked the curtain surprised. Nobody has visited her for a very long time.
“Me?”, asked the mosquito scared. I’m Miqui, the Mosquito. My family lived for a long time with the royal family in England but the exterminator came and killed them all. So now, I’m alone through the world. Sorry for disturbing you, madam!”
“Carry on with your story, please. You’re not disturbing me!”
And then the mosquito started talking about his adventures- how he managed to escape from the exterminator, how he traveled through the world and got there. They became very good friends and the mosquito kept visiting her daily.


One day, a tragic event took place. The woman living with the curtain brutally smashed the mosquito on the wall. He had no chance to survive. The next day, she took and washed the curtain so that the body of the mosquito couldn’t be seen anymore.

But he’ll always remain the curtain’s best friend and Miqui will live happily ever after in her memory.

DARUL

Ei au un dar.

Noi ne folosim de ei pentru ca ei au un dar. Ei sunt obligati sa-l foloseasca. Ei trebuie sa-l foloseasca. Nu pot trai altfel. Asa le e scris.
Noi stoarcem tot ce putem din ei. Cu egoism si fara mila, luam tot, putere, idei si sentimente. Si simtim ca ar fi ale noastre. Nu simtim doar. Sunt ale noastre. Pana la ultima picatura. Ni se cuvin.
Rostul lor este sa fie perfecti. Ei sunt cei care trebuie sa ne ajute. Datoria lor e sa ne faca sa ne simtim bine. Sa vedem viata frumoasa. Sa lasam frustrariile si depresiile deoparte sau din contra, sa ne afundam cu totul in ele. Totul la maximum. Fara cale de mijloc.
Cand ne uitam la ei zambesc. Atunci zambim si noi. Strigam urlete disperate, cumparam mici amintiri. Ochii lor par tristi? Nu sunt. Ei nu au cum sa nu se simta bine. Ochii lor probabil doar sunt obositi.
Am supt tot ce puteam din ei. Intr-un final ii lasam sa plece. Acum isi vor incarca bateriile, pentru ca cel tarziu maine, o iau de la capat. Ei sunt facuti pentru a trasmite iubire. Ce nu mai putem noi simtii. Ne completeaza.
Ei sunt facuti pentru a ne da viata. Ei nu au dreptul la viata. Ei sunt ai nostrii.

Ei au un dar.

Routine

A DAY IN THE LIFE OF A MAGICIAN

Antony woke up at 3AM in his old apartment. He owned it from the day he finished school, 137 years ago. Since then, that was his favorite place to stay.

He dressed up quickly in his black clothes and asked the night-owls to play his favorite song. Meanwhile, he prepared meal for his pets, one thing where magic couldn’t help him. Rapidly, he divided it carefully so that no wolf nor dinosaur should remain without, or worse, get something different than his menu. Around eight, he finished his chores and went shopping in his favorite supermarket, on the Dark Side of the Alley. He bought, as usual, elf-meat and troll-blood and as soon as he got home, he had to run on the broom at work. As a child, Antony always wanted to be a famous sorcerer in the real world, but nobody, except the small kids, believed in magic anymore, so that he hired himself at a local circus where he represents daily some easy tricks for children. People tend to be scared by his look and when he walks on the streets, there’s always nobody around. At half past eight, Antony arrived home exhausted. He throwed himself in bed, sometimes even with his clothes on, and fell instantly asleep.

The next day, Antony woke up at 3AM in his old apartment and ticked in his calendar that another day had gone by.

Do I know you?

DO I KNOW YOU?

The man opposite me in the train was pretending to read a newspaper. Every time I locked up, I found that he was looking at me over the top of the paper. I pretended not to notice, but the strange man’s expression made me feel nervous. In the end, I could not bear it any longer so I got up and went into the corridor.

Surprisingly, he followed me. I wanted to ask him to stop doing that but I decided it was better to go back on my seat, now that he was away. I sat down but in only a few minutes, he returned. I stared out of the window, not to see his face, but I still felt he was watching me. Finally, I arrived at my destination. As I just wanted to step out of the train, I saw that the man suddenly wanted to step out too, so I decided to remain one more station. To my horror, he just made up his mind too. One thing was sure: he was following me. But why? I tried to escape but there was no chance. I grabbed a taxi and got to the other side of the city. I was sure I got rid of him but

suddenly I saw a black Mercedes stopping in front of me. As I wanted to turn and walk away from it, the man from the train yelled at me to stop. I felt my blood pressure grow. I was so scared! I stopped and wondered what could come next. Suddenly, dark thoughts came to my mind- kidnapers, rapes, murderers, serial killers. ”Maybe I’ll be dead in some hours“, I thought. But just when my mind was full of scary things, the man reached me his hand and said: “Hello! You must be my nephew! It’s so nice to meet you! I’m your uncle Matt, from London! Even if we have never seen eac other, I knew from the start it was you!” I was so surprised and felt so relieved that I asked him to give me a call later in order to meet and talk about our lives.

I hurried to work because I was already very late and waited for him to call. Just later that evening I realized that I had no uncle Matt in London, but well, everything’s good when it ends good.