LIBELULA (part.1)

De mult timp sunt aşa. Mă chinui sa ajung la suprafaţă. Dar nu pot. Toţi au ieşit deja. Toţi au reuşit. Eu nu pot. Nu am putut tine o socoteala exacta dar deja au trecut mai multe îngheţuri decât cate picioare am eu. Şi tot nu pot sa ies. Sunt prins in apa asta. Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu ştiu de ce am ajuns aici.

Am învăţat cum sa mă feresc de diferite fiinţe. Uriaşi si plaţi sau mari şi subţiri, mi-au răpit fără remuşcare prieteni, fraţi si surori. Nu spun ca nu e frumos aici: pietre de toate culorile, plante – nici nu iţi poţi închipui câte.

Dar vreau afară. Vreau. Unii, puţini dintre cei ca mine, se mai întorc. Atunci, îi rog să-mi povestească cum e acolo, ce au văzut, ce au prins, cum arată totul înafara cuştii in care mă aflu. Ei spun că e frumos, nemaipomenit, culori extraordinare, hrană incredibilă. Vreau si eu! M-am săturat de nenorocitele plante.

Vreau afară, şi azi, încerc iar. Mă uit in sus, o văd. E rădăcina perfectă, e poate singura mea şansă. După ce o să ies, ce voi face prima dată? Hmm… aş putea să cutreier toata lumea! Sau, înainte, să îi ajut şi pe ceilalţi să iasă – deşi, ar trebui să poată singuri. Nici pe mine nu mă ajuta nimeni. Poate cândva mă voi întoarce! Şi le voi povesti eu minunăţiile pe care le-am văzut. Oare sus e apă? Cu siguranţă e. Nu are ce altceva să fie. Poate e mai curată. Da, sigur e!

Pornesc. Dacă nu reuşesc? E aproape, încă puţin şi… uite, pot! Am atins-o! Mă caţăr pe ea şi… ce e aici? E frig. Respir! Altfel! Şi… ceva se construieşte in jurul meu! O nuuu! Mă înghite! Din toate direcţiile…! De ce am venit aici? Aşa e sfârşitul? Pentru asta mi-am irosit viaţa? Nu-mi mai văd picioarele, totul se…